joi, 1 aprilie 2010

JOCUL APARENŢELOR ÎN ,,ŞARPELE” DE MIRCEA ELIADE

Autor: Roxana-Aurora Mărăcine Duţă (studiu publicat in REVISTA DE FILOLOGIE, nr.3/2008, Universitatea Piteşti )


Résumé: On présente dans cet article un aspect caractéristique pour la création fantastique de Mircea Eliade : une atmosphère enveloppée en mystère, un mélange de rêve et de réalité, de banal et miraculeux, de sacré et de profane. Ce permanent balancement est perçu comme un jeu des apparences déroulé autour d’un symbole devenu érotique - le serpent.


Pentru Mircea Eliade, creaţia constituie trăsătura specifică a condiţiei umane. Depăşirea limitelor spaţiale şi temporale ale acesteia îşi găseşte rezolvarea în opera sa fantastică. Lectura acestor scrieri fantastice devine o veritabilă aventură a spiritului, dobândind o putere de atracţie încărcată de mister asupra cititorului însetat de cunoaştere, care simte o nevoie acută de a trăi cu conştiinţa existenţei universurilor paralele.

Conform opiniei lui Tzvetan Todorov(1), fantasticul în proza lui Eliade este unul de tip erudit, autorul făcând apel la istorie, psihanaliză, filosofie, mitologie, perfecta împletire dintre straniu şi miraculos producând un fantastic pur, a cărui temă principală este relaţia dintre sacru şi profan. În ,,Şarpele”, ca şi în alte opere ale lui Mircea Eliade din perioada interbelica, fantasticul apare ca o ,,ruptură în ordinea firească a lucrurilor’’, ca o pendulare permanentă între banal şi miraculos, între aparenţă şi profunzime, între vis şi realitate, între sacru şi profan.

Schema epică a nuvelei ,,Şarpele”(1937) se subordonează formulei elaborate de Eliade pentru naraţiunile mitico-fantastice şi reprezintă un pattern pentru proza fantastică eliadescă, in trecerea de la fantasticul magic la fantasticul mitic (2).

La un prim nivel al lecturii sau, altfel spus, la nivel profan, ,,Şarpele” poate fi considerată o povestire erotică. Un grup de vilegiaturişti iau parte la o petrecere organizata intr-un conac boieresc, undeva la tara. Grupul se deplaseaza la o mânăstire din apropiere pentru a continua petrecerea. Intâlnirea cu Andronic va schimba cursul firesc al lucrurilor, el implicându-i pe eroii povestirii într-o practică magică. În această structură de suprafaţă se inserează discret procedee specifice epicii fantastice, ceea ce impune un alt nivel al interpretării, o interpretare după alt cod. La acest al doilea nivel se intersecteaza trasee mitice, cum sunt cel al labirintului, al cuplului primordial. Este prima scriere eliadescă în care ambiguitatea dintre semnificaţia magică şi aceea profană prevalează asupra clasicei ambiguităţi raţional-fantastic, cultivate în proza fantastică. Efortul de revelare a structurii magico- mitice din subtext, de descifrare a sensurilor ei, este cel care amplifică valoarea estetică a acestei scrieri.

Complexul mitico-fantastic porneşte de la elemente simbolice, culminând cu cel al şarpelui, care prin plurisemantismul său mitic impune o căutare a sensurilor celor mai profunde. În concepţia si creaţia lui Mircea Eliade, şarpele este un semn al renaşterii, al infinitului şi al dedublării. Aşezat la originea oricărei cosmogonii, şarpele este considerat un animal lunar, fertilizator şi regenerator. Fiind epifanie a lunii, şarpele controlează ritmul vieţii şi devenirea feminină. Spirit al adâncurilor, reprezentând forţele necontrolate ale naturii, el este cunoscător al secretelor, izvor de înţelepciune. Legătura magico-religioasă cu apele îl asociază ploii fertilizatoare (Şarpele cu pene este un simbol al norilor şi al curcubeului.). Şarpele care-şi înghite coada sugerează veşnica prefacere a morţii în viaţă şi a vieţii în moarte, infinitul. Prototip al roţii zodiacale, emblema transformării continue a materiei, simbol al lumii limitate, prin evocarea imaginii cercului el este, de asemenea, obstacolul de care se loveşte omul în căutarea absolutului.

După alungarea din Rai a lui Adam şi a Evei, şarpele a fost considerat un simbol al ispitei şi al vicleniei, o transfigurare a diavolului. Pentru creştinism, el are un dublu simbolism: cel care o tentează pe Eva îl reprezintă pe cel descendent (căderea în păcat), iar toiagul lui Moise, ce se transformă în şarpe, reprezintă simbolul ascendent (valorile spirituale). Acest dublu simbolism este întrezărit şi în simbologia orientală, care vorbeşte de Ida şi Pingala, cei doi şerpi închişi în centrul coccigian, cu tendinţe de mişcări contrare(3).

Vorbind aici despre o naraţiune a devenirii erotice, nu putem să nu amintim că, din punct de vedere psihologic, şerpii reprezintă inconştientul sau elemente reprimate care invadează conştientul uman. Psihanalistul Sigmund Freud l-a considerat un simbol sexual(4).

În ,,Tratatul de istoria religiilor”(5), Mircea Eliade acordă un spaţiu important polisimbolismului şarpelui, punându-l în legătură cu simbolismul lunar. ,,Astfel întâlnim - scrie M.Eliade - ansamblul Lună-Ploaie-Fertilitate-Femeie-Şarpe-Moarte-Regenerare periodică, dar, uneori avem de-a face numai cu ansamblurile parţiale Şarpe- Femeie-Fecunditate sau Şarpe-Ploaie-Fecunditate, sau, încă, Femeie-Şarpe- Magie”, acesta din urmă fiind evident în nuvela ,,Şarpele”. Toate aceste semnificaţii, şi multe altele, au fost cunoscute şi interpretate în profunzime de către M.Eliade.

Există în opera fantastică a lui Eliade un substrat livresc sau chiar scientist al fantasticului. În ,,Şarpele”, acest substrat este permanent prezent, el constituind schema povestirii sau cheia interpretării, pe care ne-o oferă însuşi autorul, prin replica personajului principal, Andronic: ,,Dumneata ştii câte simboluri se leagă de şarpe în credinţa tuturor popoarelor[...]” (6). Este aceasta o provocare, o trimitere spre studiile de istorie a religiilor, spre un continuu efort vizând decodarea hermeneuticii eliadeşti.

Într-un studiu aparţinând lui Sorin Alexandrescu (2), s-a remarcat modul subtil în care se face trecerea spre sacru în scrierile lui M.Eliade. În ,,Şarpele”, jocul este mijlocul de anticipare a seducţiei fantastice, având loc o trecere a ludicului în sacru. Jocul gratuit, apoi jocul ritual şi cel ceremonial al fugii lui Andronic şi al reunirii din insulă (7) reprezintă ipostaze ale seducţiei, dispuse concentric în jurul insulei, şi ea prezentată gradat, dar continuu, ca un ,,spaţiu de excepţie: la început în legătură cu întâmplarea înecului, apoi ca adăpost al şarpelui, în fine, ca locus paradisiac şi în anume măsură predestinat pentru întâlnirea dintre Andronic şi Dorina”(Marian Papahagi, Eros şi utopie).

Pe schema cercurilor concentrice se bazează tehnica arhitecturii narative a lui Mircea Eliade. Acumulările şi reinterpretările, sau chiar reluările, sunt elemente specifice naraţiunii fantastice eliadeşti, ce culminează cu o concentrare finală a simbolurilor.

Revenind la jocul ce anticipează seducţia fantastică, este important de remarcat cadrul natural în care se desfăşoară. Jocul propus de Sergiu Andronic tovarăşilor săi începe într-un decor ce sugerează erosul, dar şi începutul probei labirintului: ,,Parcă întreaga pădure respira acum omeneşte, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părţile aburi de trup dezvelit, şi în toate boschetele respirau perechi înlănţuite”(8). Acesta este momentul în care se face prima aluzie la şarpe, la fiorul produs de teama existenţei unui şarpe în apropiere. Este punctul de pornire în încercările labirintului, încercări ce converg spre un spaţiu privilegiat, acela al insulei edenice. Seducătorul Andronic joacă rolul iniţiatului; el pregăteşte ,,punerea în scenă” a împlinirii erotice a Dorinei, fiind în acelaşi timp regizor şi actor. Ambiguitatea personajelor derivă din dubla participare a lor într-un timp real şi unul fantastic.

Din momentul începerii jocului de gajuri, mai multe serii simbolice se vor întrepătrunde în naraţiune până la nunta cosmică, din spaţiul privilegiat, insula magică, ce-şi exercită magnetismul asupra tuturor personajelor, aceşti indivizi rupţi parcă de realitatea socială, apţi pentru a transcende în universuri paralele. Deşi un joc inocent în aparenţă, el exercită asupra participanţilor presimţiri neliniştitoare. Întoarcerea la mânăstire pare a fi un antract în cadrul spectacolului aflat în derulare. Coborârea lui Andronic în beciul mânăstirii, chiar înainte de servirea mesei, evocarea poveştii despre moartea Arghirei, ,,frumoasa din lapte”, ca şi mărturisirea că are sentimentul că a trăit continuu la mânăstire, dau noi fiori martorilor. Motivul beciului, prezent şi în ,,Domnişoara Christina”, constituie o transfigurare spaţială, dar şi una magică.

Urmează momentul de mare tensiune al invocării şi alungării şarpelui. Andronic îi vorbeşte şarpelui şi află că ,,dobitocul blestemat, rămas fără soaţă” a venit la nunta Dorinei, logodnica lui Manoilă. Aici, şarpele apare ca un simbol al mormintelor, revenit în lumea celor vii ca să ceară un suflet. Şarpele îşi caută mireasa pentru a rupe blestemul despărţirii lor. Povestea Arghirei, ca şi jocul iniţiat converg spre asumarea de către Andronic a rolului şarpelui, plecarea şarpelui pe insulă fiind echivalentă cu plecarea ulterioară a lui Andronic. Este momentul în care Dorina ,,se vede” atârnată de braţul lui. Liza, însă, crede că ea este aleasa, fascinată fiind de ,,jocul obraznic, bărbătesc al şarpelui”, acest lucru constituind pentru Dorina o provocare.

După plecarea lui Andronic-înecatul-şarpele-mirele Arghirei-seducătorul, visul îi relevează Dorinei că ea este mireasa moartă a şarpelui şi imediat ce se trezeşte pleacă în insula din mijlocul lacului, unde Andronic o aşteaptă. La fel ca insula lui Euthanasios din povestirea eminesciană ,,Cezara”, insula, această axis mundi, devine loc al celebrării erosului. ,,Dorina simte chemarea originilor ei şi înţelege că prototipul său este cel de mireasă a Şarpelui.”(9) Puterea ritualului o sustrage pe Dorina destinului său şi o apropie de condiţia primordială. Se reface astfel unitatea cuplului primordial, cei doi păşesc pe insulă ca în Edenul odată promis şi refuzat mai apoi. Apariţia ,,ochiului sângeriu al soarelui”(10) simbolizează reinstaurarea supremaţiei spiritului asupra materiei. Nunta cosmică s-a împlinit şi cei doi adorm goi, somnul lor simbolizând trecerea de la profan la sacru.

Mircea Eliade, în lucrarea sa ,,Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale”(11)explică: ,,Sacralitatea vieţii sexuale nu putea fi înlăturată radical nici în iudaism, şi nici în creştinism. Pentru că nuditatea rituală şi relaţia sexuală liberă nu erau numai puternice forţe magico-religioase; ele exprimă totodată nostalgia pentru o existenţă umană cuprinsă de beatitudine, ce corespunde în acest context iudeo-creştin stării paradiziace de dinaintea Căderii.”

În ceea ce priveşte toponimia şi onomastica din nuvela ,,Şarpele”, ar fi de remarcat denumirea localităţii ,,Fierbinţi” în deplină concordanţă cu erosul torid, numele Dorina ca fiind echivalentul dorinţei, al unei dorinţe îndelung refulate şi cel al lui Andronic, ducând desigur cu gândul la ,,androginizarea” omului prin dragoste, despre care vorbeşte şi Mircea Eliade într-unul din capitolele ,,Tratatului de istoria religiilor”.

Incercând să desluşim tainicele înţelesuri ale prozei fantastice eliadeşti, ne trezim în mod ireversibil prinşi în jocul aparenţelor, fiecare lasâdu-se pradă mirajului propriei insule de fericire.



Note bibliografice:

1. TZVETAN, TODOROV, Introducere in literatura fantastica, În româneşte de Virgil Tănase, Editura Univers, 1973, p.59

2. ALEXANDRESCU, SORIN, Dialectica fantasticului, studiu introductiv la volumul La tiganci si alte povestiri,E.P.L., 1969.

3. CHEVALIER, JEAN & GHEERBRANT, ALAIN, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, pp.107-117, 155-157.

4. RUŞTI, DOINA, Dictionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura Coresi, 1997.

5. ELIADE, MIRCEA, Tratatul de istoria religiilor,Luna si mistica lunara, Humanitas, 2005.

6. ELIADE, MIRCEA, Şarpele, Cluj-Napoca, Editura V-V Press, 1991, p. 69.

7. PAPAHAGI, MARIAN, Eros şi utopie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999 (Ediţia a II-a), pp. 107-110.

8. ELIADE, MIRCEA, Şarpele, Cluj-Napoca, Editura V-V Press, 1991, p. 41.

9. MIHAI, VIOLETA, Mircea Eliade – Proza fantastică, Editura Viitorul românesc,pp. 57-65.

10. EVSEEV, IVAN, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, p.170-171.

11. ELIADE, MIRCEA, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Eseuri de religie comparata, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, Ed. a 2-a, rev.,trad. Elena Bortă, p. 114.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu